Sine al meu Superior, cu iubire îți cer ca începând din acest moment să mă îndrumi în tot ceea ce fac sau intenționez, pentru a cunoaște cele mai corecte soluții în problemele cu care mă voi confrunta în viitor. Îți cer aceasta pentru binele meu cel mai înalt, pentru evoluția ființei mele în Lumină și în afara oricărei interferențe malefice. Vreau să îmi ridic frecvența de vibrației la nivelul cel mai potrivit pentru evoluția spirituală a ființei mele în Lumină. Așa să fie!” (în sprijinul celor interesați)

Totalul afișărilor de pagină

vineri, 18 noiembrie 2016

Invidia – o răutate demonică ascunsă în om

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat El în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Dar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.” (Matei 9, 27-35)
Mântuitorul Iisus Hristos săvârşea binele din iubire milostivă pentru oameni. De aceea, nu căuta laudă de la oameni şi nu Se tulbura de răutatea fariseilor care-L invidiau şi-L denigrau. Astfel, Domnul Hristos ne învaţă să săvârşim binele, chiar dacă unii ne invidiază şi ne critică.
Sfântul Vasile cel Mare a descris cu multă înţelepciune patima invidiei ca fiind o boală care distruge sufletul invidiosului şi denigrează pe nedrept pe oamenii virtuoşi. Vă oferim în continuare omilia sa Despre invidie, publicată în volumul Omilii şi cuvântări.
I
„Bun este Dumnezeu şi dătător de bunătăţi celor vrednici; rău este diavolul şi făcător a tot felul de răutăţi. După cum lipsa de invidie vine de la Cel bun, tot aşa invidia urmează diavolului.
Să ne păzim deci, fraţilor, de patima invidiei, ca nu cumva să ajungem părtaşi faptelor celui potrivnic şi să fim osândiţi odată cu el. Dacă cel mândru suferă aceeaşi osândă ca şi diavolul, cum va scăpa invidiosul de pedeapsa pregătită diavolului?
Nu se naşte în sufletele oamenilor o patimă mai pierzătoare decât invidia; supără foarte puţin pe cei din jur, dar pricinuieşte în primul rând un rău personal celui stăpânit de această pornire nestăpânită. După cum rugina mănâncă fierul, tot aşa şi invidia roade sufletul invidiosului. Dar, mai bine spus, după cum viperele, potrivit spuselor oamenilor, mănâncă, la naşterea lor, pântecele care le-a zămislit (*), tot aşa şi invidia obişnuieşte să sfâşie sufletele celor care au odrăslit-o.
Invidia este o întristare pentru bunăstarea aproapelui. Din această pricină pe invidios niciodată nu îl părăseşte nici supărarea, nici mâhnirea. A rodit mult ţarina vecinului? Este plină casa vecinului de tot ce-i trebuie pentru viaţă? Nu-l părăseşte veselia? Ei bine, toate acestea întreţin boala şi măresc durerea invidiosului. Aşa că se aseamănă cu un om gol, lovit din toate părţile. Este cineva voinic, sănătos? Starea lui îl răneşte pe invidios! Este altul mai frumos la chip? Altă rană pentru invidios! Cutare depăşeşte pe mulţi prin talentele sale? Este cineva cinstit şi admirat pentru înţelepciunea şi darul vorbirii? Este un altul bogat, îi place nespus să dăruiască şi să împărtăşească din averea sa pe cei săraci? Este lăudat mult de cei cărora le face bine? Ei bine, toate acestea sunt lovituri şi răni care-l lovesc drept în inimă. Şi grozăvia bolii stă în aceea că nu poate să şi-o mărturisească; dimpotrivă, stă cu capul aplecat, cu ochii în pământ, este buimac, plângăreţ, mistuit de răutate. Dacă-l întreabă cineva de ce suferă, îi e ruşine să-şi mărturisească tot chinul sufletului şi să spună: «Sunt un invidios şi un amărât; mă roade fericirea prietenului meu; bunăstarea fratelui meu mă face să plâng de durere; nu pot suferi să văd faptele bune ale altora; orice bunăstare a altui om mă face nenorocit!» Aşa ar grăi dacă ar vrea să spună adevărul. Dar nu vrea să mărturisească nimic din toate chinurile lui; ţine boala în adâncul sufletului şi boala îi roade încetul cu încetul măruntaiele şi-l topeşte.
II
Nici nu caută doctor pentru boala lui, dar nici nu poate să descopere un leac vindecător, deşi sunt pline Scripturile de astfel de leacuri. Aşteaptă o singură uşurare a bolii lui: să vadă căderea unuia dintre cei invidiaţi. Ura i se termină numai când îl vede pe cel invidiat nefericit din fericit cum era; când vede ajuns vrednic de milă pe cel admirat de toată lumea. Numai atunci se împacă cu el, numai atunci îi este prieten, când îl vede lăcrimând, când îl vede jelind. Nu se bucură cu cel vesel, dar plânge cu cel îndurerat. Îl căinează că i s-a schimbat soarta, că a căzut într-o stare atât de jalnică; ridică în slava cerului, prin cuvinte, starea lui fericită de mai înainte nu din dragoste de om, nici din simpatie, ci pentru a-i face şi mai grea nenorocirea. Pe copil îl laudă după ce a murit şi-l slăveşte cu nenumărate elogii, că era frumos la chip, că era deştept, că era destoinic în toate; dacă ar trăi, n-ar întrebuinţa un limbaj atât de elogios. De vede însă că şi alţii îl acoperă cu laude, se schimbă iarăşi şi pizmuieşte pe cel mort. Invidiosul admiră bogăţia altuia după ce-a pierdut-o; laudă şi preaslăveşte frumuseţea, vigoarea şi sănătatea cuiva, după ce s-a îmbolnăvit. Şi, pe scurt, invidiosul este duşman al celor prezente, dar prieten al celor pierdute.
III
Ce poate fi mai pierzător decât această boală? Este distrugerea vieţii, ruina firii, vrăjmaşă a darurilor dumnezeieşti, împotrivire faţă de Dumnezeu. Cine l-a pornit pe demon, începătorul răutăţii, la război împotriva oamenilor? Oare nu invidia? Prin invidie demonul s-a arătat pe faţă luptător împotriva lui Dumnezeu; s-a mâniat pe Dumnezeu din pricina marilor daruri date de Dumnezeu omului; şi, pentru că n-a putut să se răzbune pe Dumnezeu, s-a răzbunat pe om.
Şi Cain, cel dintâi ucenic al diavolului, s-a purtat la fel. Diavolul l-a învăţat şi invidia, şi uciderea, surori una cu alta întru nelegiuire, pe care şi Pavel le-a alăturat prin cuvintele: «Sunt plini de invidie, de ucidere» (Romani 1, 29). Ce a făcut Cain? A văzut cinstea dată de Dumnezeu fratelui său şi s-a aprins de gelozie; a omorât pe cel cinstit de Dumnezeu, spre a lovi pe Cel ce l-a cinstit. Pentru că nu putea să lupte cu Dumnezeu, a schimbat lupta împotriva lui Dumnezeu în ucidere de frate. (…)
Un astfel de om a fost Saul, care a prefăcut în pricină de luptă împotriva lui David marile binefaceri primite de la acesta. (…)
Invidia este un fel de duşmănie care se poate înlătura cu foarte mare greutate. Pe scurt, binefacerile îmblânzesc pe duşman; pe invidios, însă, şi pe răutăcios, binefacerea făcută lui îl întărâtă şi mai mult. Şi cu cât i se face mai mult bine, cu atât se revoltă mai mult, se supără şi se arată mai nemulţumit. Şi este mai mare durerea pricinuită de faptul că binefăcătorul are putinţa să-i facă bine decât mulţumirea de pe urma binefacerilor primite.
Pe care fiară n-o depăşesc invidioşii prin răutatea lor? Pe care animal neîmblânzit nu-l întrec în sălbăticie? Câinii se îmblânzesc dacă le dai de mâncare; leii devin supuşi dacă sunt îngrijiţi; invidioşii însă se sălbăticesc şi mai mult dacă li se poartă de grijă.
IV
Cine l-a făcut rob pe Iosif, care era liber prin naştere? Oare nu invidia fraţilor săi? Cu acest prilej este vrednic să te minunezi de nebunia acestei boli. (…) Prin rânduiala lui Dumnezeu însă, viclenia lor s-a întors împotriva lor. Că, prin fapta cu care socoteau că împiedică prezicerea, prin aceea au deschis drumul împlinirii viselor. Într-adevăr, dacă n-ar fi fost vândut, n-ar fi ajuns în Egipt, n-ar fi căzut, datorită curăţiei lui, pradă uneltirilor femeii desfrânate, n-ar fi fost aruncat în temniţă, nu s-ar fi împrietenit cu slujitorii lui Faraon, n-ar fi tălmăcit visele în urma cărora a primit conducerea Egiptului şi nu i s-ar fi închinat fraţii lui, veniţi la el din pricina lipsei de grâu (Facerea 39-45).
Treci cu mintea la cea mai mare invidie care a luat naştere cu prilejul celei mai mari fapte din istoria lumii; este vorba despre invidia provocată de furia iudeilor împotriva Mântuitorului. Pentru ce L-au pizmuit? Pentru minunile Lui! Ce scop au avut minunile Lui? Mântuirea celor din nevoi! Flămânzii erau hrăniţi, şi Cel care-i hrănea era prigonit şi duşmănit; morţii erau înviaţi, şi Cel ce le dădea viaţă era privit cu ură; demonii erau alungaţi, şi se uneltea împotriva Celui care poruncea demonilor; leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau şi orbii vedeau, iar Binefăcătorul era alungat. În cele din urmă, au dat morţii pe Cel care a dăruit viaţa, au bătut cu bice pe Izbăvitorul oamenilor şi au osândit pe Judecătorul lumii. Până acolo au adus răutăţile invidiei!
Şi cu această singură armă, începând de la facerea lumii şi până la sfârşitul veacului, pe toţi îi hrăneşte şi pe toţi îi doboară diavolul, distrugătorul vieţii noastre, el, care se bucură de pierderea noastră, el, care a căzut prin invidie şi vrea să ne doboare şi pe noi împreună cu el prin acelaşi păcat.
Înţelept a fost, deci, Solomon, care n-a îngăduit să cineze cu omul invidios (Proverbe 23, 6). Prin tovărăşia la cină, înţeleptul Solomon lasă să se înţeleagă toate legăturile din viaţă. Că, după cum trebuie să avem grijă de a îndepărta cât mai mult de foc materialele uşor de aprins, tot aşa trebuie, atât cât este cu putinţă, să nu avem legături de prietenie cu oamenii pizmaşi, pentru a ne aşeza înafara săgeţilor invidiei. Într-adevăr, nici nu este cu putinţă de a veni în alt chip în contact cu invidia decât dacă ne apropiem de ea prin legături de prietenie. Că, după cuvintele lui Solomon, «orice om este invidiat de prietenul lui» (Eclesiasticul 4, 4). Şi aşa este, scitul nu este pizmuit de egiptean, ci de unul de acelaşi neam cu el; iar între cei din acelaşi neam, fiecare este pizmuit nu de oameni necunoscuţi, ci de cunoscuţii lui; iar dintre cunoscuţi, invidia ia naştere între vecini, între cei de aceeaşi meserie şi, în general, între cei care sunt în cele mai strânse legături; şi iarăşi, dintre aceştia, invidia îşi face loc între cei de aceeaşi vârstă, între neamuri, între fraţi. Pe scurt, invidia este o boală a prieteniei, după cum mălura este boala grâului.
Singurul lucru vrednic de laudă în această patimă este că invidia ajunge cu atât mai împovărătoare pentru invidios, cu cât este cultivată mai mult. După cum săgeţile aruncate cu putere se întorc asupra celui care le-a aruncat dacă se izbesc de ceva tare şi rezistent, tot aşa şi pornirile invidiei nu supără deloc pe cel invidiat, ci sunt răni tocmai pentru invidios. Care om a micşorat cu ceva prin invidie calităţile şi bunurile aproapelui său? Invidiosul se pierde pe el însuşi, topindu-se de întristare. Cei care suferă de boala invidiei sunt socotiţi mai distrugători chiar decât animalele veninoase; acestea introduc veninul cu ajutorul unei răni, iar acesta putrezeşte încetul cu încetul partea rănită; invidioşii însă, după părerea unora, vatămă chiar numai prin căutătură, încât trupuri sănătoase, în puterea şi în floarea vârstei, deocheate de ei, se topesc şi dintr-odată se prăpădeşte tot trupul, ca şi cum ar izvorî din ochii invidioşilor un curent distrugător care ruinează şi strică. Eu însă resping această părere ca pe o părere populară, răspândită de babe printre femei; dar spun că demonii, urâtorii binelui, când găsesc înclinări potrivite scopurilor lor, le folosesc în tot chipul după propria lor voinţă; în acest chip se folosesc şi de ochii invidioşilor, spre a le sluji voinţei lor (**). Dacă lucrurile stau aşa, nu te cutremuri oare, făcându-te slujitorul demonului distrugător, ci, dimpotrivă, primeşti să pună stăpânire pe tine patima invidiei, prin care ajungi nu numai duşmanul celor care nu te-au nedreptăţit cu nimic, dar şi duşmanul bunului şi neinvidiosului Dumnezeu?
V
Să fugim de acest păcat de nesuferit. Invidia este învăţătura şarpelui, născocirea demonilor, sămânţa duşmanului, arvuna iadului, piedică evlaviei, cale spre gheenă, lipsire de Împărăţia cerurilor.
Invidioşii se cunosc oarecum după faţă. Privirea le este uscată şi lipsită de strălucire, obrazul posomorât, sprâncenele încruntate, sufletul tulburat de patimă, fără putinţă de a judeca adevărat lucrurile. Pentru ei fapta virtuoasă nu este vrednică de laudă, talentul oratoric nu-i împodobit cu bună-cuviinţă şi eleganţă retorică; pentru ei nimic nu este vrednic de urmat şi de slăvit. Şi după cum vulturii se îndreaptă spre locurile rău mirositoare, trecând în zborul lor peste multe livezi şi peste multe locuri încântătoare şi bine mirositoare, şi după cum muştele trec pe lângă lucrurile sănătoase şi se grăbesc spre răni, tot aşa şi invidioşii nu dau nicio atenţie faptelor strălucite şi măreţe din viaţă, ci se opresc asupra celor putrede. Dacă se întâmplă să greşească cineva cu ceva, cum e cazul cu multe dintre faptele oamenilor, apoi această greşeală o fac cunoscută cu intenţia de a caracteriza prin ea pe cel care a săvârşit-o, ca şi caricaturiştii care fac portretele celor pictaţi luând ca o caracteristică generală nasul lor strâmb sau o cicatrice, sau vreo schilodire provenită fie din naştere, fie de pe urma vreunei boli. Invidioşii sunt grozavi în a batjocori faptele vrednice de laudă prin răstălmăcirea dată lor, sunt destoinici în a calomnia virtutea, înfăţişând-o prin viciul cu care se învecinează. Pe cel curajos îl numesc obraznic, iar pe cel cuminte şi înfrânat, nesimţitor; pe cel drept îl numesc om fără de inimă, iar pe cel chibzuit, viclean. Pe cel mărinimos îl bârfesc ca pe un om de prost-gust, iar pe cel cu inima largă, ca pe un risipitor; şi, dimpotrivă, pe cel econom îl numesc zgârcit. Pe scurt, invidiosul nu se sfieşte de a da oricărui fel de virtute numele viciului potrivnic virtuţii.
Ce vom face? Vom mărgini cuvântarea noastră la acuzarea acestui viciu? Aceasta însă ar însemna să vindecăm boala numai pe jumătate. Nu este fără de folos, într-adevăr, a arăta celui stăpânit de acest păcat cât este de mare boala sa, spre a-l face să şi-o îngrijească după cum merită. A-l lăsa însă aici, fără a-l povăţui spre o însănătoşire deplină, înseamnă a-l lăsa pe cel suferind pradă bolii.
Ce vom face deci? Cum vom proceda ca de la început să nu pună stăpânire pe noi această boală sau, dacă ne stăpâneşte, să scăpăm de ea?
Mai întâi, să nu socotim mari şi extraordinare cele omeneşti: nici bogăţia pe care o au unii oameni, nici slava, care piere, nici bunăstarea trupului. Că noi nu numim bunuri lucrurile trecătoare; noi suntem chemaţi să ne împărtăşim de bunurile cele veşnice şi adevărate. Dacă vom cugeta aşa, atunci bogătaşul nu mai este de invidiat din pricina bogăţiei sale, înalţii demnitari nu mai sunt de pizmuit din pricina marii lor dregătorii, nici cel puternic, din pricina tăriei trupului lui, şi nici cel înţelept, din pricina superiorităţii lui intelectuale. Toate acestea sunt, în mâinile celor care le întrebuinţează bine, numai nişte mijloace pentru săvârşirea virtuţii; fericirea nu stă în ele; dar cel care le întrebuinţează în chip rău este un om vrednic de milă, ca şi cel care se răneşte de bunăvoie cu sabia pe care a primit-o ca să se apere de duşmani. Dacă omul întrebuinţează aceste daruri bine şi după dreapta judecată şi este administrator al bunurilor primite de la Dumnezeu, fără să le păstreze pentru propria sa desfătare, atunci este vrednic de a fi lăudat şi iubit şi pentru iubirea de fraţi, şi pentru dărnicia firii lui.
Un altul se distinge prin deşteptăciunea sa, este un orator talentat al cuvântului lui Dumnezeu şi tălmăcitor al cuvintelor Sfintei Scripturi. Să nu invidiezi pe un astfel de om şi nici să nu voieşti să tacă tălmăcitorul cuvintelor dumnezeieşti dacă, prin harul Sfântului Duh, este aprobat şi lăudat de ascultători. Căci el este spre binele tău şi ţi s-a trimis prin acel frate darul învăţăturii, dacă voieşti să-l primeşti. Mai mult, nimeni nu astupă izvorul care curge, nimeni nu-şi acoperă ochii la lumina soarelui, nici nu le pizmuieşte, ci doreşte să se bucure de ele. Pentru ce nu asculţi cu bucurie când curge în biserică din belşug cuvântul duhovnicesc şi când inima evlavioasă izvorăşte din harurile Duhului? Pentru ce nu primeşti cu mulţumire folosul ce-l ai în urma acestor daruri? Te muşcă însă aplauzele ascultătorilor şi ai voi să nu se folosească nimeni şi să nu fie nimeni care să laude? Cum îţi vei dezvinovăţi o astfel de purtare în faţa Judecătorului inimilor noastre?
Trebuie să considerăm binele sufletesc ca o frumuseţe naturală. Trebuie să iubim şi să preţuim şi pe cel care are multă bogăţie, ca şi pe cel cu funcţie înaltă sau cu sănătate trupească, dacă le întrebuinţează după dreapta judecată, socotindu-le mijloace obşteşti de trai, când dă, de pildă, cu inimă largă din averea sa celor lipsiţi, când îşi pune trupul în slujba celor bolnavi, când socoteşte toată averea sa nu atât a lui, cât mai mult a oricărui om în nevoie. Dar pe un om care nu întrebuinţează aşa aceste mijloace obşteşti de trai, pe el trebuie să-l socotim mai degrabă nenorocit decât de invidiat, ca pe unul ce are mai multe prilejuri de a fi rău, căci prisosul mijloacelor de trai şi de bogăţie este spre pierderea lui. Dacă bogăţia ajunge un mijloc pentru săvârşirea nedreptăţii, atunci bogatul este vrednic de plâns; dar dacă bogăţia este pusă în slujba virtuţii, atunci nu mai poate da loc invidiei, că foloasele bogăţiei sunt puse în chip obştesc la îndemâna tuturor, afară numai dacă cineva, din pricina marii lui răutăţi, pizmuieşte propriul său bine.
Şi, pe scurt, dacă te ridici cu mintea deasupra celor omeneşti şi priveşti la ceea ce este cu adevărat frumos şi merită să fie lăudat, atunci niciodată nu vei socoti vrednic de fericit şi de invidiat vreunul din lucrurile cele pământeşti şi pieritoare. Dacă gândeşti aşa şi nu te minunezi de cele lumeşti ca de nişte lucruri mari, atunci este cu neputinţă să te cuprindă invidia. Dar dacă doreşti negreşit slava şi vrei să te arăţi mai presus de ceilalţi oameni şi nu suferi să fii al doilea – că şi starea aceasta dă naştere la invidie –, atunci mută-ţi ambiţia ta, ca pe un curent de apă, spre dobândirea virtuţii. Nu căuta să te îmbogăţeşti cu orice preţ şi nici să fii cu bun nume în lucrurile lumeşti. Toate acestea nu stau în puterea ta. Dimpotrivă, caută să fii drept, curat sufleteşte şi trupeşte, înţelept, curajos şi răbdător în suferinţele pentru credinţă. Lucrând aşa, te mântuieşti şi pe tine însuţi şi vei avea strălucire mai mare pentru nişte bunuri mai mari. Da, virtutea stă în puterea noastră şi poate fi dobândită de omul sârguitor; belşugul de avuţie însă, frumuseţea trupului şi înălţimea funcţiilor nu stau în puterea noastră. Aşadar, dacă virtutea este un bun mai mare şi mai durabil şi dacă toţi mărturisim că este de preferat, înseamnă că trebuie s-o urmăm. Dar este cu neputinţă să se nască în sufletul nostru virtutea, dacă sufletul nu ne e curăţit de celelalte patimi şi, înainte de toate, de invidie.
VI
Nu vezi cât de mare rău este făţărnicia? Şi ea este un rod al invidiei. Că duplicitatea de caracter se naşte în oameni mai ales din pricina invidiei, când ţin în adâncul sufletului ură, iar faţa lor e colorată de dragoste, ca şi stâncile din mare care, acoperite de puţină apă, sunt pentru corăbierii care nu se feresc de ele un rău neprevăzut.
Aşadar, dacă de pe urma invidiei curg fără încetare peste noi, ca dintr-un izvor, moartea, pierderea adevăratelor bunătăţi, înstrăinarea de Dumnezeu, tulburarea legilor şi, în acelaşi timp, răsturnarea tuturor bunurilor din viaţă, să ascultăm pe apostoli şi «să nu alergăm după slava deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii» (Galateni 5, 26), ci mai degrabă să fim «buni, miloşi, iertându-ne unii pe alţii, după cum şi Dumnezeu ne-a iertat pe noi, în Iisus Hristos» (Efeseni 4, 32), Domnul nostru, Căruia slavă înălţăm împreună şi Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin!”

Note 
* După Herodot Istorii 3, 109, viperele şi şerpii înaripaţi din Arabia se înmulţesc într-un fel aparte. Femela devorează masculul la împerechere, însă va sfârşi ea însăşi pradă progeniturilor care îşi răzbună tatăl, devorând la naştere pântecele mamei. Evident, Herodot oferă o istorie fabuloasă, plecând de la realitatea că majoritatea speciilor de vipere sunt vivipare (nasc pui vii). 
** Sfântul Vasile pune deochiul pe seama acțiunilor demonice.
yogaesoteric
13 noiembrie 2016

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu